Disputa Antipa – Saligny asupra amenajării regiunii inundabile a Dunării

Protocronismul român privind preţul ecologic al marilor amenajări hidrotehnice. Disputa Antipa – Saligny asupra amenajării regiunii inundabile a Dunării
Nicolae BACALBAŞA-DOBROVICI

Dunărea este cel mai mare fluviu din Europa peninsulară. Peste o treime este pe teritoriul României. În ţara noastră se află cea mai mare parte din regiunea sa inundabilă, 1.028.000 ha din care 573.000 ha în luncă şi 455.000 ha în Deltă (BOTZAN, 1984). Pentru economia ţării, regiunea inundabilă a prezentat totdeauna o mare importanţă. Populaţia locală, „cojanii”, creşteau în „baltă” vite şi porci, iar în anii cu ape mici, practicau pe grinduri şi terenurile mai ridicate, o agricultură prosperă; iarna recoltau şi comercializau stuful şi, în majoritatea anilor, practicau pescuitul. Regiunea inundabilă era una din bazele de iernare ale „mocanilor”, aceşti minunaţi păstori care au contribuit atât de mult la păstrarea legăturilor vechii Dacii, sfâşiate şi împărţite, dar şi la unificarea limbii vorbite de popor. Cea mai importantă producţie a acestei zone era însă peştele. Pescarii români specializaţi erau, în afară de turtucăieni, şi agricultori. Pescarii din alte neamuri – greci, turci, lipoveni – se îndeletniceau şi, mai puţin sau unii chiar deloc, cu agricultura. În România antebelică peştele era un produs important pentru hrana întregii populaţii şi în special a celei mai puţin avute. În ultimul sfert al secolului al XIX-lea, tendinţa de a obţine cât mai mult peşte în timp cât mai scurt, prin arendări şi concesionări ale bunurilor piscicole din regiunea inundabilă a Dunării, a dus la o sărăcire a fondului piscicol şi la o epuizare a fondului de producţie, prin degradarea bunurilor piscicole. Deşi în plină dezvoltare capitalistă, s-a trecut la exploatarea în regie de stat a pescăriilor româneşti în ultima decadă a secolului al XIX-lea (1892-1895). Rezultatele au fost satisfăcătoare, în cea mai mare parte, datorită pregătirii, spiritului de organizare, continuităţii în muncă şi în gândire a unui om deosebit – Grigore Antipa (1867-1944).
Totodată, încă de la sfârşitul secolului trecut, a apărut tendinţa de a
folosi regiunea inundabilă a Dunării integral pentru agricultură, prin îndiguiri. Deşi prima îndiguire din Delta Dunării, executată de o firmă olandeză în 1895, a fost un eşec, până în 1910 au fost funcţionale în Lunca Dunării 7100 ha de terenuri îndiguite. Concepţia ing. Anghel Saligny era îndiguirea totală a Luncii Dunării cu diguri insubmersibile şi continui. În acea perioadă peştele era o hrană proteică importantă pentru populaţia din România; o dovadă este importul de peşte care se practica (Tabel 1).
Tabel 1. Consumul anual mediu de peşte pe cap de locuitor în România (după DINULESCU şi MIRICĂ, manuscris)
Table no 1. The average annual fish consumption for each Romanian inhabitant (after Dinulescu and Mirică, mss.)

Antipa a fost cel care a apărat producţia prioritară de peşte în regiunea inundabilă a Dunării.
Înfruntarea Antipa – Saligny a reprezentat mult mai mult decât un episod major al vieţii economice ante- şi interbelice româneşti. Şi Antipa şi Saligny erau personalităţi de prim plan ale vieţii publice, oameni de ştiinţă şi tehnologi, recunoscuţi în viaţa europeană, personalităţi ale unui club elitar mondial. Întâmplarea a făcut ca fiecare dintre ei să ocupe o poziţie economică cheie în tânărul regat român. O poziţie economică mai puţin obişnuită o avea Antipa.
După Pacea de la Berlin, prin realipirea Dobrogei, Delta şi o mare parte din Lunca Dunării, în trecut monopol şi proprietate a statului turc, au devenit proprietatea Statului român care, în final, le-a exploatat pe cele mai importante în regie. În modul acesta, într-o Românie unde proprietatea funciară era în cea mai mare parte proprietate particulară, a apărut o imensă unitate economică,
ecologic unitară şi coerentă – Dunărea şi regiunea ei inundabilă – organizată într-o exploatare de stat în fruntea căreia se afla, cu puteri în unele perioade aproape discreţionare, Grigore Antipa. Pe marginea opţiunii pentru utilizarea optimă a acestei proprietăţi imense de stat s-a produs ciocnirea între două personalităţi şi două moduri de gândire, ecologică şi, respectiv, pur tehnică. Discuţiile au fost lungi, publice, publicate şi continuate după dispariţia lui Saligny şi a lui Antipa. În acest mod s-a deschis tradiţia abordărilor ecologice a marilor proiecte hidrotehnice şi hidroameliorative. Până atunci se mai realizaseră mari proiecte de amenajare a zonelor inundabile a unor ape curgătoare mari (Mississipi, Tisa etc.) dar discuţiile purtate, până la Disputa Antipa – Saligny, se limitaseră numai la fiabilitatea îndiguirilor în raport cu viiturile.
Disputa Antipa – Saligny, prin autoritatea personalităţilor implicate,
amploarea proiectului în discuţie, noutatea unghiurilor de abordare, reprezintă un act de protocronism românesc în atât de acuta şi actuala problemă a consecinţelor ecologice ale amenajărilor hidrotehnice.

A fost această lecţie înţeleasă pe plan mondial? Numai parţial. Un răspuns sunt acuzaţiile violente şi discuţiile pasionale din presa sovietică de specialitate, privind rezultatele amenajării marilor fluvii. Acest apel, precoce şi în mare parte ignorat, capătă în faţa realităţilor actuale, o valoare premonitorie şi istorică. Principala lecţie a disputei Antipa – Saligny, în afara elementelor concret istorice din acea perioadă, este obligativitatea abordării ecologice, ca realitate structurală, a oricărui proiect hidrotehnic.
Disputa Antipa – Saligny începută în primul deceniu al secolului s-a
încheiat în 1945, 20 de ani după moartea lui Saligny şi un an după cea a lui Antipa; pe lângă interesul ei teoretic şi de ştiinţă aplicată, această dispută, cu experimentările în stil mare pe care le-a generat, a permis găsirea unor soluţii, care au adus prejudicii ecologice mai mici decât cele pe care le-ar fi generat aplicarea ad literam a concepţiei lui Saligny.
Fazele mai importante ale disputei se pot reduce la următoarele:

• Legea din 1910, pentru punerea în valoare a regiunii inundabile a Dunării, permitea Serviciului de Îmbunătăţiri Funciare, ale cărui şef fusese numit Saligny, să aplice integral îndiguirea totală;
• În urma unui memoriu a lui Antipa din 1912, care propunea îndiguirea discontinuă a Luncii cu diguri submersibile, au continuat discuţiile şi s-a ajuns la concluzia să se îndiguiască insubmersibil Lunca dintre Giurgiu şi Oltenița;
• Discuţiile reluate după primul război mondial, când se prognozau inundaţii catastrofale prin ridicarea nivelului fluviului, intensificarea aluvionării gurilor Dunării şi înmlăştinirea incintelor prin infiltraţii necontrolabile, urmate de
  pierderea fertilităţii solurilor, au determinat Ministerul Agriculturii şi Domeniilor să reactualizeze Comisia Îndiguirilor. Astfel, urmau să se îndiguiască 200.000 ha cu diguri submersibile la cota corespunzătoare la 8,5-9 hidrograde;
• Legea pentru administrarea pescăriilor statului şi amelioraţiunile regiunii inundabile a Dunării din 1929 a format un cadru care a permis ca până în 1939 să se îndiguiască submersibil şi cu diguri cu profil redus circa 20.000 ha, aceste lucrări executate aproape în totalitate în amonte de Olteniţa au fost depăşite şi distruse de apele mari ale Dunării; ele nu permiteau întreţinerea unei reţele de desecare viabile ceea ce ducea la scăderea suprafeţei arabile din incintă;
• Consiliul de Amelioraţiuni al Ministerului Agriculturii, întrunit în 1945, constată că îndiguirile submersibile nu dau rezultate corespunzătoare şi se stabileşte convenţia că asigurarea de 1% corespunde noţiunii de insubmersibil, iar cea de 5% de submersibil – o dată la 20 de ani.
  Această constatare a condus la încheierea lungii dispute Antipa – Saligny şi la realizarea Planului de amenajare a Luncii şi Deltei Dunării, din anul 1962, la întocmirea căruia s-a ţinut seama de aportul Academiei Române, manifestată public prin Consfătuirea de la Centrul de Cercetare de la Maliuc, referitoare la valorificarea optimă a Deltei Dunării, precum şi de
  contribuţia mai multor institute de cercetare.
  În prezent, Lunca Dunării, în afara unei suprafeţe de circa 100.000 ha este îndiguită insubmersibil. În Luncă s-au realizat circa 10.000 ha de terenuri amenajate piscicol şi circa 11.000 ha de plantaţii forestiere. În deltă, din cele 97.000 ha prevăzute a se îndigui şi deseca pentru agricultură, la sfârşitul anului 1986 suprafaţa agricolă era de aproape 92.600 ha, din care 51.000 ha erau păşuni şi peste 36.000 ha teren arabil.
  În februarie 1990, preşedintele Iliescu a decretat oprirea aplicării planului de dezvoltare agricolă şi hidrologică a Deltei, iar în august 1990 zona a fost decretată Rezervaţie a Biosferei (PRIGLE et alii, 1993). Mai târziu au început procesele de renaturare dintre care primele care s-au aplicat cu succes au fost cele asupra insulelor Cernovca şi Babina şi au început în zona Dunavăţ-Dranov (DROST et alii, 1996).
  Privind retrospectiv, pe baza experienţei acumulate timp de peste trei sferturi de secol, ni se conturează că, pentru prima jumătate a secolului XX, în afară de utilizarea digurilor submersibile, a avut dreptate Antipa.
  În a doua jumătate a secolului, rapida dezvoltare a hidrotehnicii şi a tehnicii hidroameliorative, coroborată cu creşterea puterii economice şi a ţării, punctul de vedere a lui Saligny, ameliorat în cadrul aprigii dispute cu Antipa şi a şcolii sale, este cel ce se crede că se justifică economic. În ceea ce priveşte producţia pescărească însă, speciile preţioase semimigratoare, în frunte cu crapul, au fost înlocuite cu specii mai puţin pretenţioase şi cu valoare mai mică – caras, sânger, babuşcă, oblete (BACALBAŞA-DOBROVICI, 1989), iar producţia piscicolă a frumoasei şi romanticei lunci, cu cea obţinută în prozaicele şi banalele ferme piscicole.
  Trăim într-o perioadă când mările interioare – şi în primul rând cele europene – sunt bolnave mai ales datorită aportului fluviilor tributare. Marea Neagră nu este o excepţie şi Dunărea îşi are o contribuţie negativă bine conturată. Pe de altă parte, apele Dunării se apropie de limita admisibilă pentru apele de irigaţie (la unii parametri). Se impune întrebarea dacă pe plan regional (continental) existenţa enormelor filtre eficiente reprezentate prin regiunile inundabile fluviale nu ar constitui un remediu, aşa cum se practică în industrie. În prezent se discută despre renaturarea parţială a Luncii Dunării.
  Cine a avut dreptate? Dreptatea este fiica timpului. Există o dreptate a anilor ’30, există o dreptate a anilor ’80 şi va exista o dreptate a secolului actual pe care ecologia încearcă să o întrevadă întrucât ecologia este, în primul rând, o futurologie tragică, o încercare de păstrare a unui acord între om şi natură, acord a cărui premise se ratinează ca pielea şagrinată.
  Şi, fără să vrei, te gândeşti la moraliştii francezi care avertizau că prietenul de azi poate fi duşmanul de mâine şi duşmanul de azi poate fi prietenul de mâine. Avantajul economic imediat, cuantificabil, apărând ca un reflex al gândirii economice cotidiene, constituie acea gândire economică primară care a reglat de secole relaţiile omului cu natura, exceptând poate societăţile primitive care, printr-o empatie greu de explicat, au realizat o serie de practici magicoreligioase vizând conservarea mediului în care trăiau şi se hrăneau.
  Omenirea evoluând spre civilizaţie şi-a hipertrofiat reflexul economic primar, ruptura cu natura constatând-o încă de mult însă, global şi dramatic, doar în zilele noastre.
  Viaţa impune, ca o înţelepciune practică a naturii, o gândire economică secundară a consecinţelor pe termen lung şi global, ceea ce, cu un termen uşor pretenţios, am denumit-o o gândire ecologică. Această gândire ecologică se găseşte aplicată la producţia din biosferă, deci şi la Dunăre, în lucrările lui Antipa (1917; 1935). La gospodărirea fluviului şi a zonei sale inundabile va trebui să se ţină seama permanent de ideile lui Antipa,
  dobândite printr-o meditaţie şi experimentare de-a lungul unei întregi vieţi active. În cursul evoluţiei omenirii, evoluări cantitative – pe care le putem numi evoluţie sau altfel – au transformat binele în rău şi răul în bine, deci valorile alunecă dar, oricum, viaţa a impus ca primatul „foamei şi dragostei” să devină primatul filozofiei.
  
  Bibliografie
  ANTIPA, Gr., 1917, Die Lebensbedingungen in den Gewassen Rumaniens und die Aufgaben der hydrobiologischen Forschung, Bulletin de la Section Scientifique de l’Académie Roumaine, 5, Bucarest.
  ANTIPA, Gr., 1935, L’organisation générale de la vie collective des organismes et du mécanisme de la production dans la Biosphère, l’Académie Roumaine, Série Études et Recherches, IV, Bucarest.
  BACALBAŞA-DOBROVICI, N., 1989, The Danube River and its Fisheries, in Proceedings of the International Large River Symposium (LARS), Editor D.P. Dodge, Department of Fisheries and Oceans, Ottawa: 455-468.
  BOTZAN, M., 1984, Apele în viaţa poporului român, Editura Ceres, Bucureşti.
  DROST et alii, 1996, Reconstrucţie ecologică în zona Dunavăţ-Dranov (Delta Dunării, România), în Raport final la Sesiunea ştiinţifică a Institutului de Cercetare Proiectare Delta Dunării, Tulcea.
  MARIN, Georgeta, SCHNEIDER, Erika, 1997, Ecological restoration in the Danube Delta Biosphere Reserve / Romania, Institutului de Cercetare Proiectare Delta Dunării and World Wildelife Fauna –Auen Institute, Rastaad, Germania.
  PRINGLE, C., VELLIDIS, G., BANDACU, D., CRISTOFOR, S., 1993, Environmental Problems of the Danube Delta, American Scientist, 81, Washington: 350-361.
• The Romanian Protochronical Concerning the Ecological Price of the Great Hydrotechnical Works. The Antipa – Saligny Dispute about the Management of the Danube Floodplain
  Abstract
  Since the old times Danube ant its floodplain was known of the 20th century. The trend was to use the floodplain mainly for agricultural purposes. This trend led to the Antipa – Saligny
  historical dispute. It lasted from the beginning of the last century until 1945, one year after Antipa’s death and 20 years after of that of Saligny. Time proved that Grigore Antipa, the
  founder of the theory and practice of the ecological capitalization of the rivers with floodplains was right within the present ecological trends. This is a Romanian protochronical.
  Nicolae Bacalbaşa-Dobrovici